Sa spun ca am crezut totdeauna ca Ioana va face ce face acum este un pleonasm.

De fiecare data cand imi zicea ca va pleca spuneam: �Bine!�. Totdeauna i-am spus: �Daca asta stii ca asta este ceea ce vrei, nu ezita!�, dar nu tin minte sa-i fi spus asta in prea multe cuvinte. Am avut totdeauna incredere in ea. Mama imi spunea totdeauna sa o indrum eu, sa ii arat, sa ii spun ce e bine, ca pe mine ma asculta. Mi-am intrebat atunci mama: �Dar tu stii ce e bine?�. Asadar nu i-am imprumutat reperele mele ca sa se ghideze, fiecare le are pe ale lui. Fiecare se asculta pe el inainte de toate, si acolo sunt reperele fiecaruia, iar eu daca vedeam ca face asta, eram linistit. Primul reper este increderea in tine.

Asa ca, plecarea ei, pentru mine, nu a fost nici o surpriza, pentru ca stiam ca, daca si-a pus o data ceva in cap, ca si mine, nu va mai intoarce capul inapoi. Daca o data a apucat pe un drum, pentru ca asa i-a spus inima, va merge pe el pana la capat si nu din teribilism sau incapatanare, ci doar pentru ca nu poti stii niciodata daca e drumul bun decat daca il simti sub talpi. Iar daca un capat il cunosti, pentru ca de la el ai pornit, celalalt capat este viata.