Desi stiu cu siguranta ca ideea de a pleca… undeva.. in zare.. in necunoscut… in lume, a stat intotdeauna bine pitita undeva in stanga celui de al doilea neuron pe care il posed, nu am indraznit niciodata sa cred ca aceasta zi va veni cu adevarat. Si in mod neasteptat si fara a medita prea mult asupra a ceea ce tocmai eram pe cale sa comit (si chiar am comis!), m-am trezit la bordul unui Boeing cu destinatia Bratislava si cu un sentiment ciudat, dar deosebit de placut, de totala relaxare si detasare. Eram, in sfarsit, in vacanta!

Ce aveam de facut mai departe nu imi era foarte clar. Senzatia de ameteala a durat aproape o saptamana, timp in care imi repetam in gand nume si locuri, trasee si posibilitati, bugete si preturi. Incet, incet, am ajuns la momentul exploziei interne, explozie urmata de o acalmie as zice dubioasa. Acalmie care ma urmareste si in ziua de astazi. Pe scurt, bombardata fiind de prea multe planuri si destinatii, am decis ca a planui nu este un lucru tocmai constructiv in situatia in care ma aflam si cu siguranta nu este o metoda eficienta de a-mi asigura stabilitatea interna. Asa incat, orbeste pentru unii si clar ca lumina zilei pentru mine, am hotarat fara ezitare sa ridic toate panzele pe care le posedam si sa astept vantul care ma va dirija undeva, deocamdata spre est. Marele EST.

Bugetul meu total pentru aceasta vacanta cum o numesc eu, cautare cum o numesc foarte multi dintre cei pe care ii intalnesc zi de zi pe drumuri, era constituit, si din pacate acum e mult diminuat, din ultima remuneratie a ultimului meu loc de munca: Agentia. Detineam in jurul a 900 de euro si, ca sa nu mint pe fata, cateva economii pe care le facusem inainte, insumand circa inca 200 de euro.

Echipata cu un rucsac de 55 de litri, sac de dormit, izopren, briceag elvetian daruit de Popescu, pelerina de ploaie si o pereche adidasi Teva, toate donatii de la cei mai minunati oameni din lume: prietenii mei, m-am aruncat in necunoscut.

Ceea ce am scris pana in acest . e probabil mai greu de descifrat, asa cum bine am fost atentionata deunazi, de catre cei care nu ma cunosc. Asa ca ar fi un gest poate util pentru mine de a scrie in randurile care urmeaza povestea care m-a determinat sa fac publica aceasta aventura in meandrele inconcretului.

Curajul de a trece de la idee la fapte e o calitate pe care cred ca multi o poseda dar cei mai multi dintre noi se multumesc doar sa o invidieze. Curajul poate fi o calitate a celor inconstienti, asa cum de multe ori am auzit, dar cred ca in situatia mea a fost o trasatura pe care intotdeauna am incercat sa o cultiv. De aceea pasul pe care l-am facut a rezonat in propria-mi constiinta ca fiind un gest natural, o urmare fireasca a tot ceea ce am intreprins pana in acel moment.
In ciuda faptului ca toate semnalele pe care le primeam din mediul inconjurator, de la viata sociala, la cautarea propriei identitati erau deosebit de pozitive si asa cum multi dintre cei din jurul meu remarcau infloream pe zi ce trece, am decis sa fac acel gest care ma va scoate din aceasta letargie a unei vieti nu neaparat monotone, caci acest lucru e departe de a fi adevarat, dar o viata plina de tot ceea ce stiam ca va sa urmeze. Totul imi parea deja mult prea simplu, sentimentul de siguranta a propriei existente era de-a dreptul covarsitor, stiam ca ziua de maine imi va aduce exact ceea ce imi doream sa-mi aduca, iar puterea de a realiza orice imi propuneam era doar o simpla unealta cu care ma jucam zi de zi.
Asa incat, dotata totusi cu o fire destul de pragmatica, am decis, in ziua in care sarbatoream cei 28 de ani ai existentei mele ca intr-o luna sa purced la drum. DRUM. Acesta era scopul. Sau in alte cuvinte, sa-mi iau o vacanta de toate cele pe care le cunosteam deja atat de bine si sa incerc sa aflu acele lucruri de care nu stiam si nici habar n-aveam macar ca exista. Planul era destul de simplu: o viza de China, cativa banuti, si o suficienta incredere in propria-mi persoana. Ambitia, mai larga : o viza de China, cativa banuti si un intreg glob de explorat.

Totusi nimeni nu mai crede in intamplari fantastice si destine ireale, iar asa cum un prieten remarca, nu mai aveam 19 ani. Mijlocul prin care imi puteam sustine aceasta aventura ambitioasa, asa cum speram si inca mai sper, e sa impartasesc dintre cele pe care le traiesc si vad celor din jurul meu: prieteni, familie si de ce nu, unei mai largi mase din populatia tarii de origine. Articole, corespondente, povesti, reportaje este ceea ce inca imi doresc sa fac daca nu din motivul de a putea explora in continuare, legati fiind de materialitate, atunci din ideea de a arata romanilor ca se poate, ca lumea merita descoperita cu tot ceea ce o face la fel sau diferita de noi si ca uneori banii nu trebuie sa stea in calea unor vise de orice natura ar fi ele. Stiu, de asemenea, ca multi romani isi doresc sa calatoreasca, insa putini sunt cei care reusesc cu adevarat.
O piedica destul de mare in realizarea acestui plan e lipsa unui aparat de fotografiat. Imaginile, asa cum stim cu totii sunt de cele mai multe ori mult mai elocvente decat tot ce as asterne pe hartie si in viziunea mea cu siguranta mult mai obiective. Am reusit totusi sa fac rost de un aparat de fotografiat, asa cum se va vedea in continuare. Din pacate nu e in stare sa surprinda tot ceea ce as vrea sa surprinda.
Acest blog e partea subiectiva a calatoriei mele si in masura in care il gasiti interesant va astept cu pareri si impresii, critici si idei sau orice altceva vreti si simtiti sa comunicati.

Pana una alta,
Va pupa din strainatate,
Ioana Covrig-Ortopelea aka HaNa