Astazi (sa fie ieri!?) mi-am propus sa trec peste stilul didactico-explicativ cu care am inceput acest blog si in incerc cu optimism sa elimin si nota de patetism impregnata cu candoare in bytes-ii sai.

Mi-e greu sa scriu despre Istanbul intrucat imi amintesc oftatul pe care l-am emis in sala de asteptare a aeroportului, in dreptul check-in-ului pentru urmatoarea statie: Bishkek. Un oftat, nu de regret ca-l parasesc, ci de usurare si speranta ca nu-l voi vedea prea curand.

Laudat de unii, adorat de altii, Istanbulul ti se arata cu degetul drept un oras fascinant, care iti taie rasuflarea, o aglomerare urbana care aduce dupa sine o serie de intamplari de care cu greu iti desparti gandul sau privirea.

In timpul zilei, acest furnicar uman este intretaiat de traficul greu, aglomerat, claxoane si nervi intinsi la maxim, de briza racoritoare venind dinspre Bosfor, de chemarile insistente spre piosenie uinduindu-se dinspre sutele de minarete ale orasului, de parfurmul narghilelei si falfaitul disperat al aripilor pescarusilor in apropierea podului Galata, unde tu tocmai iti inghiti cu pofta ultima farama din vulgarul balik-ekmek, celebra franzela cu peste fript.

Intotdeauna, in tot acest vacarm ametitor tu te afli mereu in mijlocul sau. Simti frana brusca direct in piept, urmata de un demaraj nebun si un neasteptat ocol spre dreapta. Prinzi viteza, intri pe autostrada, vantul iti bate direct in fata, camasa ti se infoaie ca un catarg. Toate aceste senzatii se amesteca intr-un mod ciudat si desi impactul lor iti trezeste fiecare terminatie nervoasa, nu intelegi mare lucru. Istanbulul e ca o plimbare pe scooter cu ochii inchisi. Brutal si aglomerat. Colorat si alb-negru. Luminile vapoarelor in apa marii. Tarmuri indepartate. Insule. Piscine. Bikini. Orasul terorii. Terorizat de mancare. De raki. De tutun. Barbati. Femei. Ceai. Bazar. Trupuri. Partidul comunist. Kebab. Indirim. Taksim si decibelii, fermecatorii travestiti si transexuali. Si aroma de kofte (mici) care te face sa te simti ca-n Titan.

Istanbulul e departe de imaginea pe care mi-am creat-o in copilarie, gratie celor doua desene in creion din camera parintilor. Moscheea albastra in apus sau rasarit de soare, inspirand mister si exotism.
Istanbulul nu mai e un mister pentru mine. E ceea ce numesc eu acum “this fucking city”. E atat de mult de multe, incat da pe-afara. Dar stiu cu siguranta ca ne vom mai vedea. Asa cum ar zice Sanda Taranu: “intr-un episod viitor al Teleenciclopediei”.