Ultima oara cand imi amintesc sa fi pasit printre brazi cu rucsacul in spinare era prin ‘94. Ani de zile am fost mandra de victoriile repurtate: cele 15 minute de panta abrupta si stancoasa dovedite cu succes, cele 20 de kg care imi incingeau dureros umerii, pastele din supa alfabet pe care le-am servit direct de pe firul ierbii, intrucat oala se rasturnase, zambetul taranului din Arieseni comunicandu-ne ca ma avem sa fie 15 km de mers incacotelea, abaterea de pe traseu si ratacirea in Cheile Galbenei si sculatul la 5 dimineata de frica sa nu ne prinda padurarul in Poiana Florilor, rezervatie naturala.

Sa fie asadar vreo 12 ani de cand nu am mai experimentat aceste trairi si nimic nu prevestea acum 2 luni aventura mea montana. Pornind de la filozofia “daca ciobanii kirghizi pot urca, pot si eu”, mi-am testat perechea de adidasi Teva pana la altitudinea de 3800m pentru inceput , ca peste trei zile si trei vai sa-mi dobor recordul si sa ating altitudinea de 3900m. Timp de o saptamana am trait cele mai variate senzatii montane: “ups, imi voi sparge capul in copac”, “mama ce tare aluneca”, “nu stiam pe unde trebuie s-o iau dar n-am patit nimic”, “chiar nu mai avem nimic de mancare”, “ce se aude, o avalansa de pietre”, “sunt uda pana la piele”, “sacul meu de dormit nu e chiar asa calduros”, “la altitudinea asta nu pot respira”, s.a.m.d.
In concluzie a meritat. I am on the top of the world!