Desi probabil acesta nu va fi ultimul post despre China, caci dupa cum ati observat la mine lucrurile merg mai ardeleneste si cu scrisul mai in stil de melc, nu scriu cu sufletul amar urmatorul rand:

CHINA, HAI PA!

Am venit in tara asta fara nici o asteptare, si plec fara nici o asteptare. Mai mult fortata de imprejurari dar si manata de curiozitatea “sa vedem ce-o fi” am cladit aici incet-incet o noua viata sau cel putin asa s-ar spune; si daca as mai fi insistat in zona puteam cladi si un nou viitor, adicatelea sa punem cap la cap toate elementele pe care o conditie de vietuire postmodernista le-ar intampina ca fiind salutare. Dar cum am fugit de aceste lucruri acum exact un an, fug si acum, ca deh! deocamdata nu-mi doresc casa si masina si rate la casa si masina.

Ce-am avut si ce voi pierde:

Munca
Sa predai intr-o scoala primara publica in China e ultimul lucru pe care l-as recomanda, oricui. Gandurile cu care pornesti aceasta munca titanica sunt la inceput cat se poate de nobile pe genul sa deschidem noi orizonturi si sa salvam creierele imbacsite. In stadiul final, aluneca spre: totul e o mare varza, frustrare si derizoriu cat cuprinde, sa nu mai vad cap de copil chinez in viata mea.

Sa va povestesc olecutza despre copiii chinezi.

Cel mai trist lucru pentru mine este faptul ca puradeu’ chinez nu iese in fata blocului sa se ia in seama cu alti puradei chinezi de varsta lui, nu sparge geamurile cu mingea si nu foloseste prastia sa arunce cu bombite de hartie in fundurile fetelor. Practic, daca te plimbi pe strada nu vei vedea copii jucandu-se, tipand si urland si facand toate acele lucruri care te enerveaza la culme, adult fiind. Copiii stau acasa, poate se joaca cu copilul vecin pe covor sub supraveghearea parintilor sau ies la plimbare cu tatici si mamici si manute care se tin de tatici si mamici. Ca fapt divers taticu indeplineste foarte bine si responsabil rolurile casnice iar daca ar fi sa exagerez … as putea afirma cu mandrie feminina ca matriarhatul e la putere in China. Copiii de scoala (primara, secundara, liceu) duc lipsa si de timp: majoritatea zilei sunt la scoala (pana pe la 4 dupa masa..chiar mai mult) si acasa… isi fac temele. Asta inseamna ca ei nu exploreaza, nu creaza, nu-si prea rup picioarele si mainile si nu-si sparg capul. Si cum un prieten bine remarca: daca un copil nu se joaca si nu-si foloseste imaginatia si creativitatea cand e mic cu siguranta nimic nu mai poate face din el un bun inginer cand va fi sa fie cazul.

Parintii chinezi sunt ultraprotectori intr-un sens deloc pozitiv. Suferind, in plus, de paranoia: “daca las copilul afara singur, o sa cada intr-un canal”. De cand s-a nascut, acest mic si unic copil chinez este in centrul celulei familiale. Viata nu mai exista pe planeta cu exceptia unei mici fiinte urlatoare si rasfatate care nu poarta scutece caci pishu se poate face peste tot in casa si pe strada: pe canapea, pe pantalonii mamei si a fratelui mamei, pe podea, in tren, in fata usii KFC, pe bulevard, etc. Pentru asta exista pantalonasii speciali prevazuti, cu despicatura de rigoare.

Orice dorinta a copilului se transforma imediat in realitate, e de ajuns sa zici: bunica, matusa, mama , tata vreau aia si… gata. Fiecare membru al familie nu va face altceva decat sa “fie in curul copilului”, scuzati de expresie. Copiii sunt astfel obisnuiti sa fie buricele pamantului, adultii sunt doar un mijloc prin care pot obtine orice isi doresc. Rezultatul e ca dupa ani si ani acesti copii nu se vor putea descurca singuri, chiar la 26 de ani fiind, mereu dependenti de parinti si incapabili sa rezolve eficient provocari zilnice extrem de simple, ca de exemplu cumpararea unui bilet de tren. La 26 de ani, daca intarzie si jumatate de ora, vor trebui sa dea un telefon parintilor ca nu cumva doamne fereste! sa se ingrijoreze. In plus au impresia ca totul devine extrem de periculos in China dupa lasarea intunericului: au vazut cazuri la televizor si au citit in ziare ca ….…..mdea..stiti povestea. Personal, si din conversatiile cu alti straini, aici ma simt cu mult mai in siguranta decat in majoritatea tarilor in care am fost.

Copilul chinez nu intreaba “de ce”, acesta un alt lucru care m-a socat (he! he! si acum ma gandesc la multi parinti care ar fi fericiti sa scape de corvoada dece-urilor). La scoala frazele cele mai intalnite sunt : NU POT! NU STIU! NU INTELEG! AM UITAT! Pentru ei nu exista provocare si nu exista curiozitate. Sistemul de invatamant se bazeaza aproape exclusiv pe memorare mecanica, astfel incat copiii uita dupa 2 saptamani tot ce au invatat. Cateodata eu chiar nu-mi dau seama ce cauta in scoala, nu stiu ce naiba (din nou, pardon de expresie) invata: nu stiu chineza, nu stiu geografie, nu stiu nimic. Tot ceea ce trebuie sa faca e sa treaca de draciile de teste grila…Astfel vor memora raspunsurile corecte cu ajutorul exercitiilor pe care le fac zi de zi, dar nu memoreaza si continutul. Tot ceea ce stiu e unde sa puna A-ul, unde sa puna cruciulita sau care raspuns e de incercuit. Daca incerci sa ii inveti ceva care necesita analiza si gandire, nu vor accepta. E un efort atat de mare pentru ei si, oricum, a ceda e un lucru la fel de firesc ca si folosirea betigaselor pentru consumul de alune prajite (nu e atat de greu pe cat s-ar parea J!). In viata mea nu am vazut copii atat de lenesi.

Pe de alta parte, exista destui parinti care stiu sa-si pedepseasca copiii corespunzator daca rezultatele de la teste sunt proaste si drept dovada vanataile de pe fata si maini. Sau tovarase invatatoare care lipesc cu scoci gura copiilor neastamparati si ii lasa asa.. o ora, doua….trei. Cu toate ca in China violenta fizica nu se prea produce, (doar tipa ca apucatii in mandarina) sunt destui parinti care-si bruscheaza copiii pe strada, destul de urat de unde si multi straini au impresia ca violenta casnica e ceva normal in China. Eu insa cred contrariul.

Drept concluzie, copiii nu pot si nu vor sa invete prin metode logice, nu stiu sa se joace, sunt rasfatati peste poate, nu-si respecta profesorii (da’ nici parintii nu respecta profesorii) adeseori refuzand pe fata si cu obstinenta sa faca ce li se zice, nu au imaginatie aproape deloc si cu cat inainteaza in varsta cu atat devin din ce in ce mai retarzi. Gradinita e cu mult mai desteapta decat clasa a cincea. Daca rog un copil sa-mi deseneze un peste va desena un peste misto, cu dinti de rechin care te impresioneaza pe loc. Il rogi si pe urmatorul copil sa-ti deseneze un peste. Din nou, foarte frumos. De ce dinti de rechin, n-am reusit sa aflu. In fine, rogi 10 copii, 10 pesti frumosi. Dar: e acelasi peste. Si vorbesc de copii din clase diferite. Ceea ce stiu copiii cel mai bine e sa imite si sa “urmeze” ceea ce invata. Nu sa creeze si sa inventeze. Asta se trasmite mai departe de la un an la altul si din generatie in generatie. De retinut totusi ca exista si exceptii, adica ceea ce as numi copil normal care sper si imi doresc sa reziste sistemului. Si la densitatea Chinei e de ajuns sa razbata doar cateva creiere din fiecare scoala (cel putin asa spune teoria).

Apartamentu’
Am locuit intr-un apartament cu doua camere la marginea orasului. Toate frumoase, apa cu rugina, dar calda la dorinte, praf cat cuprinde, spatios totusi in comparatie cu ce aveam in Ro. De altfel apartamentele chinezesti sunt in general mai mari ca in Ro…doar trebuie sa incapa intreg familionul ( 3 generatii, pe putin). Intotdeauna sufrageria e super spatioasa si partea casei careia i se acorda cea mai mare atentie in materie de décor kitchina.

Partea proasta a aranjamentului personal din zona purtand numele de Dong Li, e izolarea de care “m-am bucurat” luni de zile. Fiind foarte departe de centru era foarte costisitor sa ma duc sa ma socializez foarte des, lucru care se intampla doar in weekend. Aici autobuzele isi termina programul pe la 9 seara in caz fericit….iar cu autobuzul pana in oras faceam cel putin o ora jumatate, doua. Neavand internet acasa singura mea ocupatie a fost vizionatul de filme. In China gasesti aproape orice si nu platesti mai mult de 1 para pentru un dvd. (am gasit io un loc cu 25 de centi). Cat despre mancare valeu!…nasol de tot. Dupa o perioada mancarea chinezeasca te enerveaza atat de tare incat refuzi s-o mai ingurgitezi. Totul e dulce si aromat. In fine, nu chiar totul…Si apoi nu tu paine, nu tu carnati, nu tu branza, smantana, lapte, unt. Si nici o pasare ca porcu’.

Orasul
Orasul e mare dar de fapt e un sat… mare. De obicei cetatenii isi vad de treaba doar in zonele in care locuiesc si muncesc si nu prea stiu ce se intampla in alte zone. De aceea daca schimbi cartierul observi ca si mandarina isi schimba accentele. Altfel spus, fiecare zona de blocuri pe limba sa. De foarte multe ori mi s-a intamplat sa intalnesc lume cunoscuta pe strada….si sa fim seriosi….orasul are cam 13 milioane de locuitori dupa recentele sondaje. Dar, doar cativa dintre ei se pare ca se preumbla prin centrul satului asa ca nu ai cum sa nu-i intalnesti.

Tianjin-ul cred ca e unul dintre cele mai murdare orase mari din China si creste vazand cu ochii. De cand am venit s-au construit o gramada de cladiri. Schimbarea la fata se produce rapid, cat despre discernamant estetic….nu avem. Vechile chichinete chinezesti se demoleaza pentru a face loc cladirilor moderne. Tianjin-ul e unul din orasele in care inca se mai poarta bicicletele, care biciclete au cam disparut in alte metropole.

Cat despre occidentalizare, e cu doua fete: multa lume (ma refer la expati) evita Tianjin-ul din cauza ca inca occidentalizarea nu s-a produs, in schimb multa lume apreciaza acest oras tocmai din acest motiv. In timp ce in Beijing sau Shanghai nimeni nu se prea holbeaza pe strada cand vede un “nas mare”, aici sa fii “laowai” atrage dupa sine sute de priviri curioase si indiscrete. Nu exista prea multe locatii vestice, magazine sau cluburi, si in cea mai mare parte a timpului traiesti din plin life-style-ul chinezesc.

Prietenii
Unul din cele mai faine lucruri in Tianjin e faptul ca iti poti face prieteni din toate colturile planetei si practic afla multe insight-uri din multe locuri, mai mult sau mai putin exotice. Comunitatea de expati nu e foarte mare, dar petreceri sunt destule.

Cat despre sino-prietenie… mergand pe strada sau stand cuminte in autobuz..vei intalni multi chinezi care iti vor cere numarul de telefon iar mai apoi iti vor trimite celebrul sms: “we will be very good friends!” Unii sunt atrasi de orice e vestic, altii vor sa-si imbunatateasca engleza, altii sunt doar curiosi. Nu am reusit sa ajung la performantele unui “good friendship” in acest mod , dar am ramas apropiata cu cei cu care am lucrat zi de zi, cot la cot.

Zai Jian

adica La revedere!